Protest împotriva monarhiei

De mai multă vreme aveam intenția să scriu un articol despre monarhie, în general, și despre monarhia română, în particular.

Totul a început odată cu nunta ce a avut loc în familia regală britanică. BBC World Service si bbcnews.com sunt două din sursele mele preferate de informație, așa că n-am avut cum să „ratez” evenimentul. Intoxicarea de presă a fost masivă, aproape 80% din prima pagină a bbcnews.com fiind, în anumite momente, dedicată nunții princiare.

Inițial am încercat să ignor chestiunea. Aversiunea mea puternică față de monarhie nu e un secret pentru cei ce mă cunosc. Dar, odată cu apropierea evenimentului, au început să sosească din ce în ce mai multe informații. Au început cu cele de interes public și au continuat cu faptul divers. Detalii despre locație, procesiune etc. Pe BBC News, două bătrânele din Statele Unite explicau cum și-au spart economiile de-o viață pe biletul de avion și o săptămână de cazare în Londra, ca să asiste la nuntă, fiind fane declarate ale familiei regale britanice. Înduioșător, nu?

Prin alte părți, prin poze, zâmbesc cofetari care au pregătit pentru monstruoasa ocazie torturi și prăjituri custom, capitalizând din plin momentul. Britanicii de rând cumpără postere cu mirii. O firmă de telefonie plătește spații publicitare pentru o reclamă ce parodiază ceremonia nunții ce va să vină. Ni se explică în detaliu cum viitoarea mireasă (și viitoare ducesă, în același timp) petrece noaptea de dinaintea nunții cu familia, în cel mai somptuos apartament dintr-un hotel de lux, unde cazarea pe o noapte depășește șase mii de lire sterline. O nebunie, ce să mai?! Întregul regat pare în delir.

Urmează ziua cea mare; eu ratez nunta în sine, fiind ocupat la serviciu. Chiar și așa, mii de supuși britanici ies pe străzi să vadă caleașca minunată. Mii de steaguri se agită prin aer și domnește o atmosferă de voie bună. După un drum în care viitorul moștenitor al tronului britanic a făcut entorsă de la atâta făcut cu mâna, cei doi se dau jos din caleașcă și intră într-o clădire al cărui nume nu l-am reținut. Mireasa are o rochie exagerat de lungă, atât de lungă are nevoie de ajutor ca să nu șteargă pe jos cu ea.

Ăsta e momentul în care dezgustul mă cuprinde cu totul. Mă simt ca într-un desen animat, unde totul este hiperbolizat, lungit la dimensiuni nefirești. Trena e enorm de lungă, caleașca extraordinar de veche, pieptul prințului e copleșit cu medalii și decorații, tortul de nuntă este gigantesc, titlurile nobiliare recent dobândite de miri sunt exasperant de lungi, dineul dat de regină are proporții uriașe, de basm. În Adevărul, un angajat al familiei regale românești, ai cărei membri exponenți sunt invitați la dineu, explică pe o întreagă pagină de ziar normele de etichetă pentru această ocazie: culorile vestimentației trebuie să fie sobre, butonii trebuie să fie dintr-un anume metal și să arate într-un anume fel, cusătura pantalonilor e musai să fie nu știu cum ș.a.m.d. Am senzația că citesc un regulament militar ori niște canoane din literatura patristică.

Devine evident că, în lumea regilor, totul are urechile lui Bugs Bunny, tupeul lui Daffy Duck și foamea lui Taz. Asist la un spectacol scabros al extremelor. Mă simt asaltat, simt că fac slalom printre cote maxime ale prostului gust. Opulență, opulență, opulență.

Și mă întreb, de ce? Pentru ce toate acestea? Cum pot britanicii de rând să fie loiali unui tânăr pe care nici măcar nu-l cunosc? De unde atâta frenezie? Ce-o generează? De ce atâta cheltuială și dezmăț? De ce totul are dimensiuni ce frizează ridicolul?

§

Însăși ideea de monarhie este obscenă. Sigur, există feluri și feluri de monarhie. Despre cea absolută, n-are rost să discutăm, cu toate că ea încă există. Dar știați că există monarhíi unde monárhii sunt aleși? Roma antică e un exemplu. Sau Vaticanul. Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn. Cât de democratic, nu?

Totuși, monarhii aleși sunt în minoritate. În cea mai mare parte, monarhiile au caracter dinastic și viager. Monarhii domnesc pe viață, iar descendenții acestora îi succed. Fără vreo atestare a competențelor, fără vreun control al abilităților de lider, fără ca poporul să aibă un cuvânt de spus, fără pârghiile necesare prin care același popor să poată lua atitudine atunci când lucrurile merg prost.

Cu alte cuvinte, dacă vreun degenerat se întâmplă să apară în familia regală, din cauza generațiilor întregi lipsite de diversitate genetică, poporul se pricopsește cu el, până la moartea sau abdicarea sa.

Ce să mai vorbim de familiile regale? Un monarh nu se mulțumește că-i șef de stat. E musai ca un întreg alai de trântori, neamuri până la a șaptea spiță, să se odihnească pe umerii săi. Iar ei, cu toții, tronează pe umerii țării, tăind frunză la câini în reședințe somptuoase, ducând un trai luxos și lipsit de griji, alimentat de impozitele cetățenilor.

Am spus cetățeni? Mii de scuze. Termenul corect e supuși. În Regatul Unit, de exemplu, nu prea există cetățeni. Li se spune subjects. Și ghici cine e suveran. Indicație prețioasă: nu e poporul.

§

Argumentele monarhiștilor m-au amuzat întotdeauna. Să le luăm pe rând:

1. Statele care sunt monarhii constituționale sunt, în mare parte, stabile.

Aceasta e o statistică ce place mult monarhiștilor. Este, în același timp un argument murdar, deoarece nu tratează problemele fundamentale ale monarhiei. Ce propun monarhiștii, de fapt, e să ignorăm bagajul de argumente împotriva monarhiei și să ne uităm la capra vecinului. E mai grasă, mai frumoasă, în consecință, dacă și noi ne vom îndopa capra cu același nutreț, va ajunge cel puțin la fel de grasă și frumoasă.

Acesta este un silogism fals. În limba engleză e o expresie elegantă ce-și pierde din farmec când e tradusă: correlation is not causation. Cu alte cuvinte, faptul că majoritatea monarhiilor constituționale sunt relativ stabile nu garantează că o monarhie constituțională în România sau aiurea ar aduce după sine stabilitate, prosperitate și alte bunătățuri vărsate din cornul abundenței. De fapt, forma de guvernare este total irelevantă pentru prosperitatea unei țări. Și asta ne aduce la argumentul următor.

2. Monarhia constituțională este o monarhie căreia i s-au tăiat colții. Nu are putere judecătorească, executivă sau legiuitoare. E inofensivă.

Corect. Și-atunci de ce s-o preferăm, în detrimentul republicii? De ce să preferăm o șleahtă elitistă, snoabă, ruptă de contactul cu omul de rând, plină de birocrație și nazuri unui singur cetățean care să aibă mandate limitate la durată și la număr?

3. Pentru că monarhia aduce bani din turism.

Sigur. Doar că turiștii nu beau ceai cu regina la Buckingham. Cel mult privesc cum se schimbă garda printre zăbrele. Aceleași clădiri pot genera bani și fără să fie ocupate de famiglia regală.

4. Pentru că monarhia înseamnă tradiție.

Tradiția e un concept abuzat, idealizat. Când vine vorba de felul în care o țară este condusă, trebuie să fim pragmatici și inovativi, nu emoționali și melancolici. Cei care au ca hobby heraldica se pot ocupa în continuare de ea, fără necesitatea unui rege pe tron.

5. Pentru că ne-am săturat de președinți incompetenți ori chiar răuvoitori.

Din când în când, o cârpă kaghebistă câștigă alegerile și devine președinte. Din când în când, un prinț interbelic degenerat se naște și accede la tron. Amândoi își bat joc de propria țară. Președintele are mandat limitat, regele are mandat pe viață. Ce preferăm?

6. Un rege poate media între partidele politice, aplanând conflictele și conferind stabilitate actului de guvernare.

Fals. Într-o monarhie constituțională monarhul nu se implică politic, nici măcar nu are voie să exprime păreri politice, cu atât mai puțin să intervină în ciorba partidelor. În orice stat de drept există pârghii constituționale și juridice prin care orice conflict politic se poate rezolva. Monarhul nu e necesar acestei construcții.

7. Monarhia leagă trecutul de prezent și prezentul de viitor.

E de ajuns să ne uităm în ograda Statelor Unite, o țară unde orice școlar cunoaște numele celor ce-au fost președinți de-a lungul timpului. O țară, să nu uităm, născută din rebeliunea față de tot ce înseamnă monarhie și asuprire colonialistă. O republică unde mulți președinți au intrat în conștiința colectivă la fel cum unii monarhi au făcut-o în unele monarhii europene.

8. Monarhia aduce prestigiu internațional și e de bun augur în politica externă.

Propun niște flotări logice:

- În Europa sunt 12 monarhii constituționale. Numiți din memorie cinci monarhi europeni, cu excepția celui mai popular, regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit.

- Aruncați o privire peste această imagine cu semnatarii celui mai important act al Uniunii Europene - Tratatul de la Lisabona. Nici unul din ei nu este cap încoronat. Oare de ce?

§

Monarhiștii români au prins glas în ultima vreme. Se tot vehiculează ideea monarhiei. Ba chiar se face o politica a regalității, lumea discută despre pretendenți la tron, succesiune, se întorc pe toate fețele evenimentele din perioada 1944-1947... Dar se uită un lucru esențial.

Actuala Constituție a României este cea din 1991, modificată în 2003. A fost adoptată prin referendum și modificată tot prin referendum. Pentru restaurarea monarhiei în România, este necesar ca actuala lege fundamentală să fie modificată. Însă articolul 152 arată foarte clar că forma republicană de guvernământ nu poate forma obiectul revizuirii.

Cu alte cuvinte, orice discuție despre restaurarea monarhiei în România este sterilă.

A murit Ernesto Sabato

Azi am aflat că scriitorul argentinian Ernesto Sabato a murit pe 30 aprilie, la venerabila vârstă de 99 de ani. Acum două zile (total întâmplător) am simțit subit nevoia de a citi ceva scris de maestrul existențialismului sud-american și m-am apucat de memoriile sale, scrise la vârsta de 86 de ani și publicate într-un volum intitulat „Înainte de tăcere”.

Este o grea pierdere pentru literatura sud-americană, în general, și cea argentiniană, în particular. Ernesto Sabato a fost un om care a lăsat politica pentru știință, pentru ca, mai târziu, să o lase și pe aceasta în urmă pentru a se dedica scrisului și memoriei greu-încercatului popor din care a făcut parte; după dictatura dintre anii 1976-1983, Ernesto Sabato a fost cel ce a condus „comisia adevărului”, care a investigat crimele regimului dictatorial.

Argentina a pierdut un simbol, un ambasador de neînlocuit, un scriitor de geniu, născut în pampas și iremediabil îndragostit de pământul țării sale.

În memoria sa, puteți să vă faceți un bine în aceste zile și să (re)citiți romanul său de debut, „Tunelul”, sau cele care l-au consacrat în istoria literaturii universale, „Despre eroi și morminte” și „Abaddon, Exterminatorul”. Au fost toate traduse în limba română și le găsiți prin anticariate sau la biblioteca publică locală.

Drum bun, domnule Sabato.

PRO TV - Scurtă istorie a mizeriei televizate

În 1995 s-a lansat PRO TV, un post care a știut tot timpul să-și jongleze publicul. Cine-și mai amintește celebrele căciuli împărțite gratis din TIR unui puhoi de oameni gata să linșeze pe oricine ar fi îndrăznit să ia mai multe? Cine mai știe de primul revelion al prostimii, petrecut în stradă? Au fost atât de multe de atunci încoace, că amintirea lui se pierde în tranziția mare mâncătoare de găuri la curea. Cine mai știe de bradul gigantic de Craciun din fața sediului, la care se strângeau sute de gură-cască să vadă luminițe colorate, pe vremea când primăriile n-aveau bani de așa dezmăț? PRO TV le-a făcut pe toate, în ultima jumătate a anilor nouăzeci.

§

La PRO TV, rubrica despre starea vremii nu se numea Meteo, ci Vremea. Știrile de seară nu erau nici Actualități, nici Telejurnal. Erau Știrile PRO TV. Mintea mea de 12 ani nu putea să pună în cuvinte, în 1995, ce era în neregulă cu noua terminologie, dar percepea că modul direct de abordare era total opus celui sobru și obiectiv, care se cuvine când sunt relatate știri.

Trecerea de la un domn în vârstă - cu chelie și ochelari, care lăsa privirea în jos ca să citească de pe foaie - la Andreea Esca a fost o revoluție în sine. Privirea mereu înainte, grație prompterului, îi făcea pe oameni să se întrebe cum de era fătuca în stare să țină minte atâta text. Unii probabil că se mai întreabă și acum. Vocea gâfâită? Până atunci nu se mai pomenise așa ceva, deoarece prezentatorii aveau grijă să nu inspire în microfon în pauzele dintre propoziții.

Mult timp m-am întrebat de ce Esca și colegii ei au în permanență niște foi și un pix în mână (pe care le agită continuu) și de ce se sucesc subit către altă cameră, în mijlocul citirii unei știri. M-am mai întrebat de ce la știrile de dimineață prezintă mereu un el și o ea, de ce cel care tace întoarce capul către cel care vorbește, înainte de a-i continua relatarea, de ce fac glumițe între ei după o știre veselă și de ce, uneori, se bagă în seamă colocvial cu colegul de la Vremea sau de la Sport.

Nu știam că e parte dintr-o coregrafie, că se încearcă atragerea atenției telespectatorului cu orice preț (așa au apărut decolteele generoase), că elementul informativ al știrilor este progresiv eliminat și că emisiunea informativă este treptat transformată într-una de divertisment. Puțin am știut că divertismentul TV din România urma să decadă la cote inimaginabile, iar simulacrul acesta de „știri”, mai corect numit infotainment, avea să-i urmeze.

§

Când trustul PRO a descoperit că telenovelele prind la puștoaice de 13 ani, dar și la casnice la menopauză, au pus la cale postul dedicat, Acasă TV, pe care l-au umplut până la refuz cu producții sud-americane. Țin minte cum fetele de vârsta mea aveau iluzia că știu spaniolă de la televizor și erau încântate până peste poate de intrigile serialelor. Care seriale aveau un punct culminant ce putea fi mai mereu contras în „estoy embarazada!!”, ca să alunece apoi spre un happy end în care personajul negativ fie revenea pe calea cea bună, fie murea.

Un fel de basm modern, în care oamenii sunt împărțiți foarte ferm în oameni răi și oameni buni, în care binele câștigă mereu și în finalul căruia telespectatoarea la vârsta a doua înțelege că Făt-Frumos călare pe un cal năzdrăvan la care spera în tinerețe există, doar că n-a avut dumneaei noroc.

§

PRO TV a dus maneaua în mainstream. Până la PRO TV, celebri maneliști de azi erau cântăreți de petrecere și nu beneficiau de studiouri de producție performante, din simplul motiv că nu-i accepta nici o casă de discuri. Mediapro Music, care ghici cui aparține, l-a luat sub aripa ei pe Costi Ioniță. La scurt timp au scos pe piață un album care a legitimizat maneaua pentru mulți și care a introdus în cotidian expresia „Of, viața mea”, cu un O prelung. De aici până la apariții televizate n-a mai fost decât un pas. Apogeul a fost atins cu maneliști în fiecare după-amiază la Teo și Deșteaptă-te, române! cântat de pitic într-o noapte de An Nou.

§

PRO TV a ridicat violul, omorul și accidentul auto la rang de hrană spirituală pentru generația „necro”. A dat mizeriei o oră acum infamă, 17:00, pervertind noțiunea de știre și cea de interes public în cel mai barbar mod cu putință. Ce-i drept, Cristoiu brevetase „găina care a născut pui vii” cu vreo câțiva ani înainte, dar nu pe micul ecran.

§

Chiar și când n-a fost lider, PRO TV a jucat tare și a recuperat. Mai știți nebunia bingo din timpul tranziției cederiste? N-a fost invenția lui Sârbu, ce-i drept. Dar chiar și așa, a avut un succes nebun, cu jocuri televizate de bingo la trei televiziuni în același timp, inclusiv cea națională. Nebunia s-a stins imediat ce sute de saci cu bilete la jocul PRO TV au fost găsiți la gunoi, în loc să ajungă în urnele din săptămâna respectivă.

§

O altă mizerabilă descoperire a luminatelor minți din Pache Protopopescu a fost Vacanța Mare. Umorul de canal făcea deja furori pe casete audio și vinil, când a primit girul PRO TV pentru o emisiune duminicală ce testa limitele legislației audio-vizuale de la acea vreme. Succes nebun.

§

Mizeria din fotbalul românesc a fost exploatată cât s-a putut în trustul cu angajați școliți la americani. Observând că unele personaje abjecte au cote masive de audiență, PRO TV a făcut din nimic sport.ro, un post TV unde un membru de vază al familiei Becali a scuipat moderatori în direct și unde sport este sinonim cu fotbal. Relatările de la meciuri au fost tot timpul în plan secund, fiind înlocuite aproape cu totul de veritabile show-uri oferite de patroni parveniți, agramați, mitocani și ipocriți. Femeile de plastic ale fotbaliștilor au căpătat timp de ecran, scandalurile din vestiare au fost prezentate mereu în detaliu, ori chiar alimentate. Skandenbergul și alte distracții pentru șoferii de TIR au fost ridicate la rangul de sport, laolaltă cu imunda bătaie de joc de sorginte americană numită „professional wrestling”. La fel cum s-a întâmplat cu știrile, sportul a devenit sports entertainment.

§

Am ghinionul să locuiesc în același bloc cu un reporter de teren la PRO TV. Omul e înamorat de meseria lui. Mi-a vorbit într-o seară, la o bere, despre cât de fantastic e să faci parte din echipa PRO; despre cum se fac la ei știrile, despre realizările echipei și audiențele mereu peste cele ale concurenței. Îmi povestea cu patos cum le-a adus Sârbu un stream video cu Fox News, acum ani și ani de zile și cum, în cel mai pur stil Rupert Murdoch, le-a cerut să facă la fel ca monumentele de iresponsabilitate de peste ocean.

I-am spus despre BBC, despre yellow journalism, despre interesul general, care nu e congruent cu „ce cere publicul”. El o ținea cu Fox News și „profesionialismul” (!) lor, cu senzaționalismul ca excipient al informației și îmi explica de ce nu e un lucru rău să-ți prostituezi meseria.

§

Era inevitabil ca producțiile-concurs de tipul Idol sau ... Got Talent să nu ajungă și pe la noi. A fost nebunia cu Megastar de acum câțiva ani. Mai înainte de asta a fost Ploaia de stele și mult mai înainte a fost Școala vedetelor. E ca și cum la fiecare câțiva ani publicul devine însetat de așa ceva, iar televiziunile se conformează.

Preludiul, însă, l-a reprezentat insuportabila producție Dansez pentru tine. Dacă în formatul original britanic diverse celebrități dansau cu dansatori profesioniști, de la care se presupune că învățau să danseze, la PRO TV emisiunea a fost tranformată într-un festin al cazurilor sociale. Diverși amărâți au fost perindați prin fața camerelor să-și spună păsurile, după care au fost cuplați cu vedete de carton din colecția autohtonă și puși să concureze. O lovitură de geniu, pentru că audiențele au călcat totul în picioare.

Foarte mulți români au fost emoționați până la lacrimi de momentele în care prezentatorul anunța perdanții că nu au câștigat banii necesari unei operații pe creier, unui acoperiș deasupra capului sau alte asemenea nevoi stringente. Un fel de barbut cu visurile oamenilor, cu viețile lor, jucat la groapa samavolniciei proteviste.

La inundațiile devastatoare din Harghita, din 2005, reporterii PRO TV aveau ordin să caute cele mai năpăstuite gospodării, unde viitura curățase tot, și să-i întrebe pe nefericiții lăsați fără glas de magnitudinea dezastrului un singur lucru. Țin minte și acum cum o bătrânică, rămasă doar cu basmaua pe care-o ținea la gură plângând, era pur și simplu hărțuită de o reporteră PRO TV, care-o întreba încontinuu, în timp ce cameramanul îi băga lumina orbitoare a camerei în ochi:

- Ce simțiți acum? Ne puteți spune prin ce treceți acum? V-a mai rămas ceva în urma inundației?

Simțind că astfel de momente apar prea puțin la televizor, PRO TV a avut ideea să facă un spectacol de câteva ore în care exact suferința asta să fie substanța activă, ascunsă prin straturi groase de dans, muzică și publicitate.

§

Despre Românii au talent aș putea să scriu multe. De fapt, acest articol s-a vrut a fi inițial o critică a acestei emisiuni, dar a sfârșit prin a fi o critică totală a televiziunii PRO TV. Dar mă voi limita la a spune că a sfârșit prin a călări tot un caz social.

Aș fi putut să scriu despre mizerabilele „știri” de la Kanal D, unde un bogătaș oftează teatral la privațiunile năpăstuiților și unde orice material e prezentat sub forma de trailer cinematografic. Ori despre jenanta prestație a celor de la Antene, care au concurat umăr la umăr cu PRO TV la capitolul lături televizate.

Dar nu o fac; pentru că ăștia sunt copii bastarzi ai școlii PRO.

Adrian Sârbu a reușit să facă trecerea de la cameraman de Revoluție la ditai patronul de imperiu media, fără să rateze etapele intermediare. În tot acest timp a fost interesat de un singur lucru: audiență. Nu și-a înregimentat politic postul, precum amicul Voiculescu, ci a fost în permanență obsedat cu cifrele. A manipulat prostia și setea de senzațional în cel mai pur stil capitalist și rezultatele se văd. PRO TV este în continuare cel mai urmărit post în România, lasându-și competitorii cu mult în urmă. Este perceput ca fiind inofensiv și obiectiv, în fapt fiind tăticul mizeriilor și pionier în exploatarea senzaționalului.

Când puiul de găină nu mai recunoaște uliul, manipularea e completă.